Geografie / Istorie

Orașul Călimăneşti este situat în partea de nord-est  a  judeţului Vâlcea,  la poalele Carpaţilor Meridionali, de o parte şi de alta a râului Olt, poziționat în cea mai mare parte într-o arie depresionară submontană a Subcarpaților Getici, la o altitudine medie ce variază de la 260 m în vatra localității la aproape 1400 m spre limita de nord-vest (Munții Căpătânii), dar urcă și pe versanții sudici ai Munților Cozia (1668 m) și Căpățânii. Stațiunea este situată la intrarea în spectaculosul defileu al Oltului și adiacent Masivului Cozia, al cărui vârf principal domină zona cu înalțimea lui, fapt care i-a sporit atractivitatea și a impulsionat dezvoltarea turistică.

Localitatea Călimăneşti este cunoscută încă din antichitate, găsindu-se pe teritoriul ei urme ale civilizaţiei Dacilor. Încă de atunci au fost cunoscute efectele benefice ale apelor termale. În anul 138 romanii cucerind Dacia ridică aici un castru de apărare în locul numit Bivolari, sub poalele muntelui sfânt al dacilor, Kogaion (se presupune muntele Cozia de astăzi), cunoscut sub numele de castrul roman “Arutela” – denumire adusă în legătură cu denumirea romană a râului Olt – fiind un punct strategic al graniţei Limes Alutanus. Construcţia castrului a făcut ca în jurul lui să se dezvolte o aşezare rurală bine închegată şi bine dezvoltată pe ambele maluri ale Oltului.

Această obşte sătească se va destrăma în secolul V, fiind împărţită între conducătorii ei, Căliman, Şerban, Stoian şi Bogdan. În aceste părţi se formează noile aşezări, care se numesc Călimăneşti, pe locul actualului oraş, Şerbăneşti, pe dealul de sub Masivul Cozia şi Bogdăneşti la sud de actualul oraş pe malul drept al Oltului. Istoria Călimăneştiului este zbuciumată, fiind determinată de imprejurările istorice şi sociale din evul mediu. Satul lui Căliman a luat fiinţă în jurul mănăstirii Cozia. Surse orale menţionează că mănăstirea Cozia a fost ridicată în aproprierea unei alte mănăstiri ridicate de Negru Vodă, care se găseşte la poalele muntelui Basarab, ceva mai la nord de  mănăstirea Cozia.

La mijlocul sec. al XIX-lea, în jurul mănăstirii Cozia se găsesc mai multe case mici, satul Cozia. Aceste case coboară pe poalele munţilor până spre apa Oltului. Localitatea sub denumirea Călimăneşti este atestată documentar prima dată la 20 mai 1388 într-un document dat de către Mircea cel Bătrân. În acest document se menţionează că Mircea cel Bătrân: „A binevoit domnia mea să ridic din temelie o mănăstire la locul numit Călimăneşti pe Olt care a fost mai înainte satul boierului domniei Nan Udobă, pe care cu dragoste şi multă osârdie după voia domniei mele l-a înclinat mai înainte zisei mănăstiri”.

În dezvoltarea ansamblului urban Călimăneşti apele minerale au jucat un rol decisiv.

Varietatea lor din punct de vedere al compoziţiei minerale – cu privire la compoziţia chimică (sulfuroase, clorurate, sodice, calcice, magneziane, iodurate etc.), gradul de mineralizare (oli-gominerale, hipotone, izotone, hipertone), temperatură (reci şi termale) – şi efectele lor curative în afecţiunile digestive, renale, metabolice, reumatismale, alergice, dermatologice, au adus, începând cu sfârşitul secolului al XIX-lea, notorietatea europeană a staţiunii Călimăneşti, prin medaliile obţinute la Expoziţia Universală de la Viena din 1873 şi de medalia de aur şi „Diploma de Grand – Prix” obţinută la Bruxelles în anul 1893.

Foarte probabil, în termele romane era utilizată apa termală de la Bivolari, dar, cu certitudine, apele sulfuroase erau cunoscute şi utilizate la începutul secolului al XVI-lea, după cum atestă însemnările de la 1520, ale lui Gavriil Protul de la Sfântul Munte .

La începutul secolului al XIX-lea – conform însemnărilor dr. Ştefan Vasile Episcopescu, (Apele metalice ale României Mari) – “unii ţărani din Călimăneşti, au avut în casele lor, (…) pe Aga Iusuf şi pe Selim Bei din Rusciuc, cărora le făceau băi sulfuroase…”.  Procedura consta în încălzirea cu pietre arse în foc a apei transportate de la pârâul Puturoasa, în butoiaşe de lemn, iar baia se făcea în căzi de lemn şi era urmată de masaje cu uleiuri parfumate. Această modalitate de cură balneară se mai practica încă pe la jumătatea secolului al XX-lea.

Momentele determinante în istoria viitoarei staţiuni le constituie însă, descoperirea şi captarea Izvorului nr. 1 de la Căciulata şi recomandarea dr. Carol Davila, din 27 mai 1855, de a se înfiinţa la Călimăneşti un stabiliment balnear pentru militari.

Izvorul nr. 1 de la Căciulata, exploatat iniţial de călugării cozieni Partenie şi Ghenadie, este menţionat de C. Marcial în „Curierul românesc”, la 1827 şi este cercetat în anul 1828, din porunca domnitorului Grigore Ghica, de dr. Mayer, urmat de dr. Karl Friedrich Siller. În 1830, egumenul cozian Ghenadie face primele săpături la izvor şi amenajează câteva cabine rudimentare pentru băi. Lucrările propriuzise de captare sunt făcute în anul 1854 de Alexandru Golescu Negru, care îl consideră „o comoară, un izvor unic în felul lui” şi îl popularizează cu entuziasm. Nume prestigioase, precum cele ale împăratului Napoleon al III-lea al Franţei, împăratului autro-ungar Franz Joseph, preşedintelui Franţei Emil Loubet, arhiducelui austro-ungar Leopold Salvador ş.a., ţes treptat aureola acestui izvor cu rezultate curative de excepţie, îndeosebi în afecţiunile renale. Începând cu anul 1930, apa de la Căciulata începe să fie îmbuteliată.

Profilarea viitoarei staţiuni are ca repere iniţiale consistente, trasarea şoselei prin centrul staţiunii (aşa cum există ea şi astăzi) şi construirea stabilimentului balnear principal de la Călimăneşti (1881 – 1886), investiţie a Ministerului Domeniilor, care prin remodelarea din anii 1911 – 1912, operă a arhitectului Gheorghe Mandrea, devine palatul emblematic al staţiunii Călimăneşti, cunoscut sub denumirea de Pavilionul Central.

Alte momente importante sunt marcate de:

• introducerea luminii electrice, în 1890, având ca sursă un motor cu abur, fapt ce înscrie Călimăneştiul în rândul staţiunilor balneoclimaterice din ţară;

• inaugurarea, în 1902, a căii ferate de pe Valea Oltului, construită de Mihail Râmniceanu, un reputat inginer, membru corespondent al Academiei Române, (edificiul gării din Călimăneşti, finalizat în 1899, este o remarcabilă construcţie amintind de gara din Sinaia);

• concesionarea staţiunii, în 1910, Societăţii Govora – Călimăneşti, moment de trecere la exploatarea profitabilă a apelor minerale de la Călimăneşti;

• construirea uzinei electrice, în 1913, care înlocuieşte motorul iniţial cu abur; declararea Călimăneştiului ca oraş cu statut de comună urbană de categoria a II-a, în 1927.

În anul 1924, fondul construit destinat vilegiaturii se întregeşte cu Bazarul şi Teatrul (clădirea în care funcţionează actualmente biblioteca orăşenească), iar în Ostrov se construieşte Cazinoul, astăzi dispărut prin înălţarea Insulei Ostrov, în urma lucrărilor hdrotehnice de pe Olt. Trebuie să fie menţionate aici, edificiul construit pentru Primărie în 1927, Biserica „Sfinţii Petru şi Pavel”, Casa Carohială, Căminul Cultural, Şcoala generală construită în 1937 şi hala din piaţă, pentru că ele întregesc imaginea puterii economice la care ajunsese staţiunea înainte de criza economică din 1938 – 1939.

Amenajarea izvoarelor minerale, a celor două promenade, spre Izvorul nr. 8 (astăzi dezafectată), şi „drumul Geniilor” construit prin pădure, paralel cu şoseaua, în timpul Primului Război Mondial, având ca reper un pod metalic suspendat, precum şi impunătorul pod de piatră care făcea legătura cu Insula Ostrov completează atmosfera de odinioară a staţiunii Călimăneşti.

În 1912 pe insula Ostrov, mica insulă a rîului Olt locuibilă, în cadrul unei păduri seculare se construieşte un casinou în partea de sud, la locul numit La Vâltoare, ansamblul fiind completat cu o popicărie şi o scenă pentru spectacole artistice. Pe insulă se află schitul Ostrov, ctitorie a lui Neagoe Basarab. Între anii 1975-1980, datorită lucrărilor de amenajare hidrotehnică a Oltului, insula Ostrov a fost supraînălţată, deasemeni şi schitul.